Afară ninge prea
frumos! Ninge peste București. Este totul atât de liniștit că aproape sunt
geloasă. Cum poate un oraș să fie așa calm, odihnit, împăcat cu el și cu noi toți,
iar în sufletul meu să fie furtună?! El are milioane de
locuitori, eu numai unul.
Astăzi, pe străzile capitalei se circulă prudent.Oameni
ce se țin de mână și admiră peisaje decupate din basme, copii ce încă își trăiesc
copilăria printre fulgii de zăpadă , bunici nostalgici cu căciuli de blană
ninse și povești de spus . La fiecare colț de stradă întâlnesc priviri jucăușe,
gata oricând să intre în jocul meu. Lumini de felinar bătrân îmi croșeteaza
umbre de melancolie. Privesc spre cer cu ochii închiși și simt cum fulgii mari
mi se încurcă în gene, alții îmi mângâie obrajii reci , iar cei mai mulți mi se
topesc pe buze ca într-un sărut furat sub ochii zecilor de trecători. Deschid
brațele și îmi las palmele să îi primească pe nefericiții ăștia ce se grăbesc să
piară pe pielea mea. Sunt atât de hotărâți în naivitatea lor și prea gingași
prin dansul ăsta de trecere, că mă trezesc cu ochii umezi și nu știu dacă-i de
la mine sau de la ei. Și deodată, ideea că fericirea mea nu e decât sfarșitul
lor iar ei urmează cu atâta bucurie linia trasată de destin, devine grea și zâmbetul
mi se închide într-un cub de gheață. Sunt reci dar vii și mor când se încălzesc.
Și mult timp am crezut că suntem diferiți. Că n-avem asta în comun. Nimic mai
greșit! A trebuit să mă încalzesc și eu, să mor încet și consimțit ca să-mi dau
seama cât de rece și vie eram înainte. A trebuit să simt cu foc și să respir scântei
și sufletul să-mi ardă pe altarul tău , ca să înteleg de ce recele rațiunii mă ținea
în viață.
A trebuit să mă topesc pe piela ta și apoi în lipsa ei,
să pier încet, să mă întorc de unde am venit, pentru ca în final să înțeleg că
dacă eu sunt Raiul tău , tu ești doar Iadul pentru mine. Un Iad spre care am pașit
voit și caruia m-am abandonat chiar înainte de începuturi. Asemeni fulgilor.
Ninge prea frumos peste București ! Și totul pare amorțit.
Dar viu. Straturi de zăpadă fină îmi acoperă sufletul pierdut și încet , încet
prin cântece de gheață reușesc ceva ce se pierduse în imposibil. Îl trezesc la
viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu