Toata viata am cautat raspunsuri. Dintr-o curiozitate dureroasa si o dorinta prea mare de a ma cunoaste in primul rand pe mine. Nu-mi amintesc vreodata sa fi ales scurtaturile. Nu le vedeam ,nu le intelegeam. Stiam ca exista dar imi pareau lipsite de esenta si fara pic de valoare. Mi-am proiectat ambitiile intr-o realitate ce initial le contrazicea apartenenta iar mai tarziu urma sa le anuleze . Mi-am schimbat cursul atunci cand drumul nu mai ducea nicaieri iar pasul batut pe loc ridica ziduri in jurul meu. Am fost acolo , intre zidurile proprii , am privit spre cer apoi spre mine, am strigat la el , apoi la mine . La vremea aceea inca nu stiam ca nu stiu multe. Nu stiam ca totul de atunci nu e suficient acum si daca ne reducem doar la a fi sau a nu fi, restul s-ar putea sa ne ajunga.
Timpul imi scapa
printre degete si mi se opreste in ganduri. Gandurile imi alearga in afara lui
iar el incearca sa le prinda. E un joc
bizar prin tragicul decorului oniric si al scenei care se largeste in abis. Tot ce aduc aici , in mine, nu pleaca
neschimbat. Un fel de “nu stiu ce” mai mult simtit decat stiut si periplul cautarilor
de sine. Dar ce vorbesc ?!
Curand, prezentul asta al
clipei de acum va fi trecut spre alte dimensiuni si privind in urma va parea
strain chiar si de mine. Amintirea nu e copia fidela a momentului acesta, e
doar o poza care nu reuseste sa surprinda ce a fost viu , e un fel de recunoastere
post mortem care foloseste celorlalti,
nu mie.
Si asta cred ca a
fost momentul in care , am realizat ca trebuie sa ma intorc la intrebari pentru
a-mi intelege raspunsurile. Ca am nevoie de un prezent continuu pentru a-mi
traspune luciditatea in memorii scurte. Ca uneori drumul de intoarcere la ele
este chiar o scurtatura spre sine si scurtaturile pot fi bune atunci cand faci
un rezumat.
Iar acesta este de departe rezumatul a ceea ce voi fi trait .
Iar acesta este de departe rezumatul a ceea ce voi fi trait .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu