miercuri, 11 februarie 2015

Suflare de gheață




Afară ninge prea frumos! Ninge peste București. Este totul atât de liniștit că aproape sunt geloasă. Cum poate un oraș să fie așa calm, odihnit, împăcat cu el și cu noi toți, iar în sufletul meu să fie furtună?! El are milioane de locuitori, eu numai unul.

Astăzi, pe străzile capitalei se circulă prudent.Oameni ce se țin de mână și admiră peisaje decupate din basme, copii ce încă își trăiesc copilăria printre fulgii de zăpadă , bunici nostalgici cu căciuli de blană ninse și povești de spus . La fiecare colț de stradă întâlnesc priviri jucăușe, gata oricând să intre în jocul meu. Lumini de felinar bătrân îmi croșeteaza umbre de melancolie. Privesc spre cer cu ochii închiși și simt cum fulgii mari mi se încurcă în gene, alții îmi mângâie obrajii reci , iar cei mai mulți mi se topesc pe buze ca într-un sărut furat sub ochii zecilor de trecători. Deschid brațele și îmi las palmele să îi primească pe nefericiții ăștia ce se grăbesc să piară pe pielea mea. Sunt atât de hotărâți în naivitatea lor și prea gingași prin dansul ăsta de trecere, că mă trezesc cu ochii umezi și nu știu dacă-i de la mine sau de la ei. Și deodată, ideea că fericirea mea nu e decât sfarșitul lor iar ei urmează cu atâta bucurie linia trasată de destin, devine grea și zâmbetul mi se închide într-un cub de gheață. Sunt reci dar vii și mor când se încălzesc. Și mult timp am crezut că suntem diferiți. Că n-avem asta în comun. Nimic mai greșit! A trebuit să mă încalzesc și eu, să mor încet și consimțit ca să-mi dau seama cât de rece și vie eram înainte. A trebuit să simt cu foc și să respir scântei și sufletul să-mi ardă pe altarul tău , ca să înteleg de ce recele rațiunii mă ținea în viață.
A trebuit să mă topesc pe piela ta și apoi în lipsa ei, să pier încet, să mă întorc de unde am venit, pentru ca în final să înțeleg că dacă eu sunt Raiul tău , tu ești doar Iadul pentru mine. Un Iad spre care am pașit voit și caruia m-am abandonat chiar înainte de începuturi. Asemeni fulgilor.

Ninge prea frumos peste București ! Și totul pare amorțit. Dar viu. Straturi de zăpadă fină îmi acoperă sufletul pierdut și încet , încet prin cântece de gheață reușesc ceva ce se pierduse în imposibil. Îl trezesc la viață.


luni, 9 februarie 2015

Atemporal





Am alunecat într-o zonă a timpului propriu pe care nu o recunosc a fi a mea. În jurul meu imagini străine prin prezență dar atât de cunoscute de simțurile mele obosite, încearcă să îmi amintească ce am uitat fără voia-mi.  Mă întorc mereu în același punct, gravitez în jurul lui ,cred. Încerc să îl identific cumva, să îl prind într-un cui aici pe perete. Dar nu stă. Se scurge mereu și mereu ne întalnim. Nu reusesc să îmi dau seama dacă eu merg spre el, sau el mă aleargă la nesfârșit, însa de fiecare dată ne intersectăm. Eu și punctul. Mi-amintesc așa intr-o doară, că l-am pus cândva la un capăt de ceva.
 Ah, e greu cu amintirile în atemporalitatea asta, cumva memoria mi s-a închis într-o capsulă cu cifru al cărui cod, culmea, nu mi-l mai amintesc. Ce-o fi fost în mintea mea când am crezut că voi fi aceeași chiar și aici?! 
Mă strânge simțirea, îmi devine din ce în ce mai mică. Oare se va crăpa?  Sau așa se întâmplă când începi să îți pierzi simțirile  ? Hm, ce paradox, simți că îți pierzi simțirile. Mi-aș dori să pot explica în cuvinte, dar cum să explic ceva ce nici nu simt? Ceva ce vreau măcar să gândesc, dar sfidează orice logică cunoscută în momentul ăsta. Iar momentul ăsta este nici mai mult nici mai puțin decât o expresie fară substanță aici. Ar putea fi chiar punctul meu, care deplasându-se cu o viteză uluitor de mare, devine o linie, iar linia întinzându-se la infinit se transformă într-un moment continuu.  
Alerg pe câmpiile eternității, într-un lan de flori de timp. Sau poate că nici nu alerg, poate florile astea aleargă  în jurul meu. Sunt flori de un albastru transparent, cu frunze mari rotunde și petale lunguiețe. Sunt infinite și sunt toate de-o potrivă .
Adie un vânt de veșnicie care împraștie parfum de secunde. Pentru prima dată pot să le și ating. Le țin în palmă, le opresc. Le mângâi și apoi le las să zboare. Nu îmi aparțin. Nici eu lor. Și totuși  ne-am recunoscut cumva. 

Pleacă. Dispar în totul ăsta mărginit doar de mintea mea care nu poate să îi cuprindă imensitatea, care simte nevoia sa îl îngrădească pentru a-l pricepe. Și nici așa nu reușește. Renunț. Închid ochii și astept să mă abandonez infinitului. Libertatea aia după care am tânjit toată viața, era chiar în mine. :)


marți, 3 februarie 2015

My kind of perfect guy




L-ai vrea probabil pentru o noapte. Sau pentru doua. Dar sa nu fie consecutive, altfel a treia zi deja dormi pe tastatura la birou. Poate l-ai vrea si pentru mai mult , dar ti-e cam teama sa il vrei . Are ceva-ul ala de suceste mintile femeilor din jurul lui.   

Este dulce, tandru, extrem de atragator , uneori copilaros dar in acelasi timp hotarat si misterios. Are o maturitate sexy si un aer indisponibil, care fie vorba intre noi, este tentatie pura! Ochii aia aproape ca ar trebui interzisi prin lege , iar daca le rezisti cumva (desi nu vad cum!!) , cu siguranta corpul ar trebui sa il incadreze la “cu suspendare” . As fi zis “pe viata” dar nu pare genul .Cel putin pana acum. E de cursa lunga, clar! Dar altfel de cursa. Aici lungimea cursei se masoara in nopti albe, pasiune si explozie de senzatii despre care doar ai citit pana acum. Buzele, ah! Buzele! Sunt moi , sarutabile, iar cand initiativa sarutului ii apartine, miliarde de fiori iti invadeaza trupul si te pierzi intre surpriza si dorinta de mai mult. Mainile parca ii sunt facute dupa formele tale. Parca rolul lor primordial ar fi sa mangaie parti din tine ce se trezesc la viata sub atingerea lui.

 Este un paradox cum un spirit atat de liber poate sa atraga altele cu nevoia imperioasa de apartenenta si dorinta de stabilitate la orice nivel. El, iubeste frumos, numai ca si-a gasit refugiul in multimea de tentatii devenite peste noapte ocazii de neratat. Are un suflet mare si asta i se citeste pe chip. Cand vorbeste, il asculti cu o dorința nebuna de a-l descoperi , de a-l cunoaste asa cum nu l-au cunoscut celelalte ,iar plăcerea crește cu fiecare cuvânt rostit cu accentul ala dupa care te topesti !

Zâmbește mult . Si e frumos tare cand o face. E un nebun frumos ! Un optimist contagios si un visător ! Iubeste viata in cele mai simple forme ale ei. E curios , ambițios , deschis si jucăuș .

L-ai gasit la intersectia lui "niciodata nu o sa  mai " cu  "fie ce-o fi"  si Doamne!! cat se potriveste in peisajul tau!  

Mi-e atat de drag de el !! Si daca s-ar privi ,pentru o secunda ,prin ochii mei ar înțelege multe .. :)

And that’s my kind of perfect guy ;)


duminică, 1 februarie 2015

Despre mine, despre tine, despre noi… Noi?! Poate despre altii :)



Am scris despre minePrea putin ar zice unii. Apoi am scris despre tine. Prea mult ar zice altii, sau tot unii. Am scris despre noi de fiecare data! In fiecare text, eram amandoi. Cand scriam despre tine, printre randuri ma dezvaluiam pe mine. Si invers. Nu ma puteam defini fara sa ma raportez la tine si nu te puteam scrie fara sa spun lucruri despre mine.Te-am facut personajul principal aici. Nici n-ai stiut, nu aveai cum sa afli.

Ti-ai jucat rolul bine, prea bine. Ai fost constant. Dureros de constant.Am inceput prin a-ti da o sansa si tot eu te-am facut sa profiti de ea. Nu dadea bine un personaj principal negativ, asa ca a trebuit sa iti spal imaginea cumva. Uite chiar si acum , scriind despre tine, spun lucruri despre mine. Hmm, ma simt expusa! Trebuie sa incetez cu overthinking-ul asta. Ma arunca pe campie. 

Nu te-am epuizat, nici pe departe, dar ma consum prin tine si parca nu as mai fi dispusa sa ma mai pierd, acum ca m-am gasit si culmea! chiar imi place de mine. Te scot din distributie! Si o fac intr-un fel corporatist, abordare cu care te identifici pana la confuzie si in afara careia mi-e teama ca nu o sa imi intelegi mesajul.
 O sa spun asa : “ Personajul principal a decis sa accepte noi provocari in afara vietii mele. Ii multumesc pentru aportul considerabil in ceea ce priveste creativitatea si imaginatia subsemnatei dar si pentru ceea ce a demonstrat in tot acest timp. Ii urez succes pe mai departe si multa bafta in dezvoltarea altor branduri cel putin la fel de mari cum va deveni acesta . “

 Acum ar fi momentul acela in care ne strangem mana. Ne zambim amabil, tu pentru ca ai perspective mai bune, eu pentru ca te-am ajutat sa le vezi. Poate drumurile noastre se vor mai intalni. La vreun semafor, cine stie ? Sau pe vreo poteca ingusta de munte, sau pe vreo autostrada spre mare . Ne vom intersecta privirile, vom zambi amabil iar si caile noastre vor deveni la fel de paralele ca inainte de orice inceput. Concluzionez rapid, pana nu ma razgandesc : Esti cel mai bun lucru rau care mi s-a intamplat pana acum! Si sunt bucuroasa ca a fost asa!

Este timpul sa trecem la altii !

joi, 29 ianuarie 2015

Scrisoare din viitor




Draga mea,

Iti scriu aceste rânduri pentru ca stiu câta nevoie ai de ele.
Nu acum, ci atunci cand le vei citi.
Esti atat de fericita , încât ai senzatia ca poti muta si muntii din loc. Si o vei face, dar nu din prea multă fericire :)
Lumea ta s-a schimbat brusc . Da, lumea aia pe care o credeai a ta, la picioarele tale, Deodată a devenit altceva. 
Te vei trezi intr-o dimineata si un fior rece iti va inunda trupul ,zguduindu-te pana in suflet, insa nu il vei lua in seamă. In Timp ce iti vei bea cafeaua, ii vei scrie mesajul de buna dimineata , povestindu -i cum l-ai visat . Apoi , atat de natural vei lasa deoparte telefonul , pentru a te pregăti sa iesi din casa, convinsa fiind ca vei primi un raspuns macar la fel de frumos , încât nici nu iti vei da seama ca a trecut o ora ... si nimic .. Apoi o zi, a doua si abia a treia va fi cu noroc. Dar un noroc meschin  , pentru ca tu vei fi simțit deja ca totul s-a schimbat .  Si vei fi simțit schimbarea asta ca o operație fara anestezie .Pe inima . 
" sunt doar foarte ocupat, nu s-a intamplat nimic" . Vor fi cuvintele de care te vei agata o vreme . Te vei chinui sa le crezi si poate chiar ai fi reușit daca faptele nu le-ar fi contrazis . Pentru o vreme ai vrut chiar si tu sa uiti ca esti o tipa Smart , iti convenea mai mult sa nu fii . 
Te mintea si el , te mințeai si tu. Separat si totusi Ce echipa frumoasa făceați :) împotriva ta. 
Ai sa cobori mai multe trepte sub nivelul tau. Ai sa plângi si ai sa lovești pereți cu pumnul . Ai sa-ti juri ca niciodată nu vei mai ! Ai sa mergi pe străzi fara sa stii ca ai trecut pe acolo . Ai sa-l visezi in fiecare noapte si ai sa il vezi in orice trecător . Vei vrea sa-l suni de zeci de ori pe zi si ii vei scrie sute de mesaje . Netrimise . Ii vei privi cu orele o poza pana cand imaginea lui va fi tot ce vei vedea cand vei Închide ochii . Vei citi la nesfârșit e-mailurile de la el si nu vei reuși sa gasesti niciun punct comun intre omul care le scria si cel de acum . Vei avea putine întrebări si multe răspunsuri pe care le vei ignora .
Ai sa-l urăști si ai sa-l iubesti din nou neintelegand de ce. Ai sa-l alungi si ai sa-l chemi inapoi , fara sa-i spui un cuvânt . Ai sa-l condamni si apoi, intr-un final il vei ierta si il vei pretui mai mult decât oricând . Si nu vei stii de ce ! Iti vei dori sa nu-l fi cunoscut , dar vezi tu , asta ar fi fost cel mai greșit . Pentru ca daca nu ai fi murit pentru el, nu ai fi renăscut pentru tine . Nu ai fi fost niciodată femeia de astazi , daca el nu ar fi ucis-o pe cea de atunci . Nu te-ai fi eliberat de poveri grele, nu ti-ai fi depășit limitele , nu ai fi fost atat de libera si mai ales nu ai fi reușit sa înțelegi un lucru care astazi iti deschide drumuri , acela ca in viata întodeauna câștigi , indiferent ca o faci printr-o Victorie sau printr-o lecție Învățată . 
Asa ca , Draga mea , iti multumesc pentru tot ce ti-ai permis sa simti ! Iar , intr-o zi , atunci cand te vei pregăti sa ii spui ca ti-ai dori sa nu-l fi cunoscut , dar te vei trezi spunându-i  doar un " Multumesc !" zâmbind din suflet ,  sa nu te simti ciudat , pentru ca eu ii voi fi vorbit prin vocea ta . 

                                  Cu drag, A. Ta :)

luni, 26 ianuarie 2015

Memoriile unui viitor trecut deja




Toata viata am cautat raspunsuri. Dintr-o curiozitate dureroasa si o dorinta prea mare de a ma cunoaste in primul rand pe mine. Nu-mi amintesc vreodata sa fi ales scurtaturile. Nu le vedeam ,nu le intelegeam. Stiam ca exista dar imi pareau lipsite de esenta si fara pic de valoare. Mi-am proiectat ambitiile intr-o realitate ce initial le contrazicea apartenenta  iar mai tarziu urma sa le anuleze . Mi-am schimbat cursul atunci cand drumul nu mai ducea nicaieri iar pasul  batut pe loc ridica ziduri in jurul meu. Am fost acolo , intre zidurile proprii , am privit spre cer apoi spre mine, am strigat la  el , apoi la mine . La vremea aceea inca nu stiam ca nu stiu multe. Nu stiam ca totul de atunci nu e suficient acum si daca ne reducem doar la a fi sau a nu fi, restul s-ar putea sa ne ajunga.

Timpul imi scapa printre degete si mi se opreste in ganduri. Gandurile imi alearga in afara lui iar el incearca  sa le prinda. E un joc bizar prin tragicul decorului oniric si al scenei care se largeste in abis. Tot ce aduc aici , in mine, nu pleaca neschimbat. Un fel de “nu stiu ce” mai mult simtit decat stiut si periplul cautarilor de sine. Dar ce vorbesc ?! Curand, prezentul asta al clipei de acum va fi trecut spre alte dimensiuni si privind in urma va parea strain chiar si de mine. Amintirea nu e copia fidela a momentului acesta, e doar o poza care nu reuseste sa surprinda ce a fost viu , e un fel de recunoastere post mortem care foloseste celorlalti,  nu mie.  

Si asta cred ca a fost momentul in care , am realizat ca trebuie sa ma intorc la intrebari pentru a-mi intelege raspunsurile. Ca am nevoie de un prezent continuu pentru a-mi traspune luciditatea in memorii scurte. Ca uneori drumul de intoarcere la ele este chiar o scurtatura spre sine si scurtaturile pot fi bune atunci cand faci un rezumat.
 Iar acesta este de departe rezumatul a ceea ce voi fi trait .

joi, 15 ianuarie 2015

Mereu la fel de diferiți


Nu-i așa că lumea asta este prea mică atunci când vrei să te ascunzi și prea mare când vrei să te găsești? Nu-i așa că liniștea de atunci este zbuciumul de acum? Și ce credeai că îți doresti , cândva, acum știi sigur că nu vrei? Nu-i așa că teama a luat locul curajului de odinioara și tot ce-a fost promis , azi se odihneste în pace ,sub greutatea faptelor ?

 Nu-i așa că urletul nebun de durere al fiecăruia e mut pentru urechile celuilalt? Iar sângele ce curge din degetele mele se varsă in oceanul tău de trofee ? Și tot ce îți strig se sfărâmă în miliarde de semințe sterpe, înfipte în sufletu-ți arid. Tot ce arunc spre tine, în cuvinte , se izbește de un zid avid de tine însuți , prins în ancore de indiferență. Nu-i așa că cerul nu mai este albastru și că dunga aia ce-l separă de pământ a fost desenată de noi când ne-am terminat?
Iar ce încerci să-mi spui nu mai ajunge la mine. Refuz să caut orice sens în marea de nonsens ce a devenit prezența ta, o prezență absentă fizic dar totuși atât de vie prin ceea ce ai rămas aici.

Chiar și Pământul s-a oprit, acum Soarele se învârte în jurul lui. Luna a căpătat viață și încă se întreabă ce să facă cu ea… Universul nu mai aliniază planete pentru noi, a spus că suntem pe cont propriu, prea mult ne-am bătut joc de eforturile lui. Iar noi vâslim spre nicăieri. Nici urmă de pământ , nici petec de speranță. Doar o pornire nebună, primitivă, animalică, reptiliană, de a vâsli la nesfârșit frenetic , obsesiv și fără scop.

Un vis frumos sfârșit în coșmar și drumul către noi care face cale întoarsă. Și ar mai fi multe, prea multe pentru timpul ăsta scurt și prețios.
Toate s-au schimbat în jurul nostru, numai noi am rămas la fel .

duminică, 11 ianuarie 2015

Retoric


Of! Lume rea ce îmi condamni iubirea , ce trasezi reguli crude , cătușe peste sufletul meu care știa să fie liber precum pasărea spre infinit .

Nu te mai saturi să arunci cu pietre , să  îmi strivești aripile în zbor .. Nu îți mai ajung sufletele răstignite pe cruci procustiene și spiritele jertfite pe peretele ipocriziei, ridicat de minți prizoniere propriilor frustrări .

Ce îți lipsește ție lume rea? Ce îți lipsește ție de te-ai hotărât să cauți în viața mea ? Cine ești tu , lume rea ,să îmi judeci trăiri ce nu le vei putea înțelege vreodată , simțiri ce inimi împietrite ca a ta nu vor avea niciodată privilegiul de a le cunoaște.

Cine ești tu să îmi otrăvești hrana și să încerci a-mi seca izvoarele ?!
Cine te crezi să îmi judeci fericirea sau durerea ? Ce știi tu despre dragoste, mai mult decât ai fi putut găsi in dex ?

Cine ești tu și când oare ți-am dat atâta putere, de lacrimile ce îmi umezesc astăzi obrazul îți poartă pecetea ?