luni, 15 decembrie 2014

Pe Strada Fericirii nr 11, va rog !



Tocmai terminasem de zugrăvit in minte imaginea perfecta a vieții pe care urma sa o trăiesc .
Naiva de mine ! Credeam ca lumea e a mea si așteptam sa mi se așeze la picioare .
Trecusem puțin de 20 si dupa Criza schimbării prefixului , care a durat fix 3 minute si in care mi -a trecut prin fata ochilor minții toată viata ( cea netrăita), am plonjat in extrema cealaltă .
Cine , eu?! Normal ca pot! Ce ? Orice ! Cum adică " cum" ?! Lasa ca ai sa vezi !
Habar nu aveam care imi erau limitele si nu ar fi fost de condamnat sa nu stiu , dar faptul ca le poziționam undeva prea sus devenise periculos .

Provocările veneau din orice si falsa impresie ca le pot face fata imi alimenta o încredere oarba in ceva ce nici nu începusem sa construiesc.

Eram niste copii ! Doar Niste copii . Eu si visurile mele mult prea tinere , necoapte inca si născute dintr -o idila mai veche ce o avusesem cu speranța .
Efectul nu a fost niciodată imediat . Întârzierea apariției reacțiunii era înțeleasă greșit , ba mai mult , nici nu se asocia acțiunii .

Mi-e dor de ea câteodată . In naivitatea sa, emana o inocență fermecător de vie, expusă ca o frunza in bătaia vântului. Si se bucura de orice ploaie , știind ca soarele urmează sa apăra .

Acum, ploaia o mai bucura doar pentru ca ii ascunde lacrimile , iar soarele s-a mutat de mult de pe strada ei. Inca se mai gândește daca sa se mute si ea. Da' ce-i atâta de gândit ?!
Împachetează si se urca intr-un taxi.
Pe strada Fericirii nr 11 , va rog !